Dacă titlul te induce în eroare, am să încep cu prezentarea unui lucru minunat de care este capabil corpul femeilor: atunci când o mamă poartă în pântece un copil de sex feminin, acesta are deja toate ovulele formate, așa că într-o oarecare măsură bunica a fost prima care a contribuit la apariția ta pe lume. Poate acest lucru explică și legătura strânsă pe care o au nepoții cu bunica maternă, cu atât mai strânsă atunci când mama este singurul copil la părinți așa cum a fost în cazul meu.
„Un lucru bun nu se întreabă în cât timp a fost facut” spunea mereu bunica. Petreceam foarte mult timp cu ea, așa că a avut grijă să ne învețe tot felul de îndeletniciri pe mine și pe sora mea, aș putea chiar spune că ne educa după paradigma Montessori fără să știe măcar că există. Talentul meu creativ a fost atent cultivat de ea, alături de lucruri practice care să mă pregătească pentru viață. Vacanțele de vară le petreceam la țară unde primul lucru pe care îl faceam dimineața era să alerg până în grădină să o caut pe bunica. Am avut o copilărie foarte fericită și împlinită. Îmi amintesc cum mă întorceam din grădină cu coșul plin de legume proaspete cu care ne pregătea cele mai simple, dar în același timp cele mai gustoase preparate. Gustul mâncării gătite de bunica mi-a rămas adânc înrădăcinat în minte și oricât aș încerca nu pot reproduce exact bunătățile pregătite de ea. Ca un semn că s-a terminat copilăria mea, cu câteva săptămâni înainte să merg la facultate bunica s-a stins din viață după lungi perioade de suferință.
Așa o femeie puternică nu putea decât să formeze un caracter și mai puternic, cel al mamei mele. În ciuda divorțului prin care a trecut în anii ’90 atunci când doar în filme îl întâlneai, în ciuda cancerului care avea să îi răpească sănătatea, mama mea era cea mai veselă persoană pe care o cunoșteam. Să rămâi cu două copile în custodie nu e un lucru ușor și abia acum că am devenit la rândul meu mamă pot să îi înțeleg pe deplin sacrificiile.
Cu fiecare încercare prin care a trecut mama a devenit tot mai puternică, având mereu grijă să nu ne lipsească nimic pe plan emoțional sau financiar. Familiile monoparentale sunt la fel de fericite și împlinite ca și cele tradiționale și spun asta din proprie experiență. Nu am simțit deloc lipsa unei figuri paterne pentru că aceleași calități pe care le găsești într-un bărbat le vei găsi și într-o femeie. Buna creștere nu ține cont de sexe, ci de principii. În plus am avut noroc de cei mai minunați bunici.
Cele mai dragi amintiri cu mama sunt cele de la mare, unde avea grijă să ne ducă în vacanță în fiecare an, era mica noastră tradiție. Călătoriile lungi de 12 ore cu trenul făceau întâlnirea cu marea și mai frumoasă. Am iubit amândouă marea atât de mult că nici acum nu există concediu în care să nu mă gandesc cât s-ar bucura să o revadă. Mereu o rugam să mai stăm macar un pic în apă în ultima zi de vacanță ca să ne țină pofta de baie până în anul următor.
Se spune că oamenii buni sunt luați mai repede de Dumnezeu pentru că are nevoie de ei acolo sus. Atunci când a chemat-o pe mama la El eram departe de a-mi începe viața sau ca să îi citez pe cei care au avut grijă să menționeze la fiecare ocazie că a plecat mama „fără să ma vadă realizată în viață” pe când sora mea era de mulți ani plecată în SUA și avea familia ei. Eram încă la facultate în primul an de master când am decis să nu mai aștept ca viata să își facă planuri cu mine și să preiau eu controlul. Chiar dacă soarta mi-a luat cea mai importantă persoană din viața mea, la scurt timp după a simțit nevoia să se revanșeze și mi-a trimis un om care avea să devină în câțiva ani soțul meu și tatăl copilului nostru.
De mici ne imaginăm că vom avea o nuntă frumoasă, copii, și multe alte evenimente importante pe care să le împărtășim cu cei dragi. Nicio secundă nu m-am gândit că mama mea nu va lua parte la ele, așa că în ciuda tuturor întâmplărilor am avut mereu grijă să o port cu mine la propriu. În ziua nunții am avut în urechi cerceii ei cu perle, iar buchetul de mireasă i l-a dus la cimitir o prietenă dragă. La botezul lui Eduard am purtat inelul ce îl avea în ultima zi de viață ca să marchez începutul unei noi vieți a nepotului pe care nu a apucat să îl vadă.
Dacă compari povestea mea cu poveștile altora care nici nu au avut ocazia să cunoasca persoana care le-a dat viata îți dai seama cât am fost de norocoasă. Poate nu a fost mult timpul pe care l-am trăit amândouă pe pământ, însă a fost suficient cât să mă pregătească pentru acest drum cu obstacole numit viață.
Mădălina H.
Lasă un răspuns